Sentiment

De ce? La asta mă gândeam de zile. De ce râdem? De ce plângem? De ce simţim ceva?

Mi-e frică de necunoscut, ca tuturor. Dar, totodată, pot fi bravă. Pot să fiu curajoasă chiar dacă mi-e fircă.

Cineva mi-a spus să fac totul cu stil, dar, câteodată, e imposibil să o faci. Altcineva mi-a spus că contează doar ce gândesc eu, nu ceilalţi. Am crezut mereu cu putere în aceste cuvinte.

Mai puţin acum, când am nevoie de acele persoane. Unde sunt ele? Nu ştiu, m-au uitat de mult. Eu am nevoie de ele, dar sunt departe. Am simţit lovitura realităţii când îmi păsa cel mai puţin de ea. Cui îi păsa de matematică, şi chimie, şi biologie, şi română când putea să zboare şi să atingă cerul? Cui?

Totul era o fantezie, o poveste cu zâne şi prinţi chipeşi... Cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, cu Zmei ce fură soarele şi luna si Greuceni care îi înfrâng în luptă dreaptă. Cu prinţi ce au trăit veşnic... În inima noastră.

Acum n-o mai fac. Am uitat de ei cum vom uita, în ani, de Hi5 sau Facebook sau Myspace. Lucruri neimportante, făcute de trecă-vremea. Şi amintirile vor fi uitate. Le vom lăsa să trecă pe lângă noi, să se piardă în lumea largă.

De ce să-mi pese? Eu voi păţi la fel, doar sunt om. Dar nu toţi oamenii sunt la fel. Eu cine sunt? Doar o părticică a unei revoluţii...

Sunt un mesager.