Ţi-am
mai scris cuvintele acestea de atâtea ori încât le pot recita şi
în somn. O să ţi le mai spun o dată... Mi-e dor de tine.
Vreau
să te ştiu aici, undeva aproape, ca să te pot ţine de mână.
Vreau
să te ştiu lângă mine, ca să mă ţii în braţe, ca să nu-mi
mai fie frig.
Vreau
să te ştiu în braţele mele, departe de orice aşa zisă ispită.
Vrau
să te ştiu chiar aici, lângă mine, chiar acum.
Citind
aceste cuvinte vei gândi că m-ai alintat prea tare, că toate acele
zile, de vis pentru mine, m-au făcut să te cred numai al meu. Şi
ai dreptate. Dar să ştii că e numai vina ta.
Eu
n-aş fi fost aşa dacă nu ştiai când să mă suni să-mi spui o
glumă, dacă nu-mi dădeai câte o floare pe care mi-o prindeam în
păr, dacă nu-mi zâmbeai, chiar dacă în inima ta plângeai...
Să
fi fost şi vine mea că te-am lăsat? Nu, e imposibil. Doar sunt
perfectă în ochii tăi. Sau nu? Nu mi-ai spus niciodată că mă
iubeşti aşa cu de fapt, o faci. Doar îmi şopteai aceste două
cuvinte atunci când plecam. Şi mă făceai să zâmbesc.
Voi
lăsa lacrimi să curgă peste amintirea acestor cuvinte curând. Dar
nu acum... Acum am să fiu curajoasă. Cum m-ai învăţat.
Dar
tot vreau să fi aici, să-mi zâmbeşti aşa cum o faci tu şi să
mă strângi în braţe atât de tare încât să ştiu că nu-mi vei
mai da drumul niciodată.
Te
urăsc în numele catalogului care încă are numele tău scris lângă
al meu, te urăsc pentru că la fiecare oră profesorii îţi strigă
numele şi mă fac să tresar la fel ca prima dată, când am aflat
că pleci.
Mi-ai
promis că o să-mi spui când pleci. N-ai făcut-o.
Am
înţeles şi de ce. Ca să-mi faci durerea mai uşoară. Ştiai că
dacă-mi spui voi plânge şi voi veni cu tine, indiferent de preţ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu