Muritor

Vreau să mor.

Vreau să mor odată şi să nu mai aud „e vina ta!”, „ce ai făcut?”, „de ce e aşa?”, „ai terminat temele?”, „de ce vorbeşti la telefon?”, „du-te fă aia şi asta!”, „unde-i aia şi asta?” sau altele.

M-am săturat să fiu împisă de colo colo de către mama mea care nu ştie decât să îmi ţipe toate acele cuvinte. Nu, nu le ţipă. Le scuipă spre mine. Cică e „obosită”. Şi eu, dacă nu întreb prea mult, ce sunt când vin după şase ore de şcoală în care am îndurat cum cei zece tâmpiţi ai clasei se înjură în fiecare oră, după ce am ascultat fără să pot spune nimic cum toţi profii ne fac una cu pământul.

Nu mai vreau să mi se reproşeze că opt e notă mică, nu vreau să aud cum sunt certată pentru un nouă, nu mai vreau nimic.

Vreau să dorm o dată fără să fiu trezită de fratele meu care la cinci dimineaţa e în picioare şi mă înjură că „vaca asta nu se mai scoală o dată ca să mă pot pune pe calculator odată?!”. Vreau să nu îi mai aud pe colegii mei cum înjură de toate la şapte dimineaţa, cum se bagă în tine cu replica de „ce-ai, tu, te bagi în oameni?!”. Vreau să nu mă mai simt ignorată.

Vreau multe. Pe cele mai multe nu o să le aud niciodată. Presupun că nu are niciun rost să sper. Speranţa moare ultima, spun ei. Eu, cred, am spus că mi-a murit speranţa înainte de toate.

Trăiesc într-o rutină idioată, puerilă. Nu am nici un scop când mă scol, sau când mă duc să îmi fac temele, sau când îmi învaţ pentru teste. Tot ce simt e o durere în piept.

Nu am nici un sentiment în mine. Sunt ca un mort.

Nu am nici un fior înainte de teste, nu am nici un fel de emoţie când ne sunt aduse, nu am nimic pe lumea asta care m-ar mai satisface.

La ce îmi trebuie o familie? Am deja una. Şi sunt sătulă şi de monotonia ei enervantă. Totul e simplu. Ne sculăm, ne pregătim pentru şcoală, ne ducem la şcoală, venim de la şcoală, facem teme, ne uităm vreo trizeci de minute la un film, suntem trimişi în pat ca să ne odihnim suficient.

M-am plictisit de tot.

Până la urmp, la ce îmi trebui o viaţă? Am dej auna şi sunt plictisită de ea. Mă deranjează. Nu mai are nimic care m-ar face să rămân. Până la urmă, nu pot rămâne cu voi, nu-i aşa? Nu aş avea niciun motiv să vă chinui cu prezenţa mea enervantă în fiecare zi, nu? Oh, mai are vreun rost să trăiesc?

De dragul a două fete care ţin de mine cu dinţii ca să nu mă destram în mici bucăţele pe care, în mod cert, nu vor reuşi să le strângă niciodată? Nu merită să le chinui să le stresez.

De dragul unui tip care, până la urmă, va uita de mine la fel de uşor cum a uitat de cea de dinainte? Da, îl iubesc. Dar nu mi-e suficient dragostea lui ca să trec peste toate aceste momente în care simt că mă fărâmiţez în bătaia vântului, fără ca el să fie lână mine să mă strângă în braţe, să mă ţină la un loc, măcar încă zece minute.

De dragul unui şobolan pe care, cu toate că mă iubeşte, nu pot să îi întorsc sentimentele? Ca să îl fac gelos de fiecare dată când rostesc numele celuilalt fără să vreau? Să îl văd cum face pe dracul în patru pentru mine ca să uit să fiu recunoscătoare?

De dragul unor părinţi care vor uita a doua zi prin ce am trecut şi mă vor întreba de ce nu fac din nou şi din nou acelaşi lucruri?

Vreau mai mult de atât.

Vreau o viaţă pe care să şi-o amintească toţi.

Dar nu o voi avea.

Aşa că vreau doar să...

Vreau...

Vreau să mor.