Mergeam cu un taxi pe străzile înghesuite ale Tokyoului. Geamul fumuriu ştergea puternic din culorile vii ale oraşului meu natal. Telefonul meu suna încet din geantă. Încep să cotrăbai prin ea, jucându-mă cu o mână pe fermoarul unui buzunar mai mic. Dau peste telefon, apăs tasta din mijloc şi îl duc încet la ureche.
- Alo?
- Nanami-chan? Mai ai mult de lucru? se auzi glasul liniştit al soţului meu.
Cât de ciudat mi se pare să îi spun aşa. Mereu a rămas pentru mine doar cel mai bun prieten. Căsătoria cu el a fost mai mult o chestie formală, ca să nu mă omoare ai mei. Dar Kenta... El lua chestia asta foarte în serios. Mă speria tonul vocii lui când îmi spunea nu ştiu eu ce chestie serioasă despre Kou. Mă speria cum se simţea când făceam o criză... Toate astea. Parcă mă iubea. Pote că din cauza mea a ajuns la concluzia aceea idioată de când eram amândoi tineri.
- Hmm? Ah, nu. Acum vin acasă? De ce?
- Shinigami.
Îi închid telefonul în nas, şoptind un 'pa' distant. Privesc cerul negru. Nişte avioane zburau pe e în această noapte caldă de vară. Maşina galbenă opri în faţa blocului în care stăteam. Îi întind vreo două vârtii ca să îi plătesc, având grijă să îi spun că restul e al lui. Apoi ies din maşină şi păşesc calmă până la liftul exterior. Nu îmi plăcea să îl iau, dar ştiam că Shin mă aştepta în lobby. Era mai bine să îl ocolesc. Da, pe naiba.
- Ştaim că vei face asta... spuse glasul lui calm şi liniştit.
- Da? îl întreb fără rost, prinzându-mi mâinile de după talia fratelui meu adoptiv.
Mama şi cu tata l-au adoptat când l-am adus eu acasă şi le-am spus că „părinţii lui au murit”. De fapt, era drogat. Şi eu puţin ameţită de la fumul lui. Mama a plâns cu draci când am umflat amândoi o poveste de dimineaţă pe care am continuat să o credem şi acum. Tata hotărî chiar în acea zi şi a plecat cu el să semneze că vrea să îl adopteze. A fost mai greu decât au crezut. Shinichi nu mai avea nimic altceva decât un carnet de note şi certificatul de note. Părinţii lui chiar au murit, dar când eram amândoi în clasa a doua. Nu mai conta. Tata i-a făcut buletin, l-a adoptat şi m-am ales cu fratele mai mare la care am visat mereu. Diferenţa de câteva zile dintre noi au derutat mereu oamenii. De semănat, semănam foarte bine. Amândoi aveam părul brunet şi des, ochii căprui spre verde şi eram înalţi.
- Dap. Şi ştiam şi că îmi spuneţi 'shinigami'. Deşi nu înţeleg încă de ce... glasul lui era o combinaţie între glumeţ şi ironie. Mă veneraţi sau aduc moartea în casa vastră?
Zâmbesc dulce şi îl sărut pe obraz, lăsând ourmă roşie din rujul lui Hikari...
- Încă nu ne-am hotărât. Totuşi, Kou te venerează. Te ajută?
Shin zâmbi dulce către mine, dar continuă să îmi povestească despre cum o mai duce viaţa lui. Zâmbesc către el de fiecare dată când el râdea încet. Evident, nu îmi păsa deloc despre ultima lui victimă, nici despre cum el a făcut nu ştiu eu ce chestie care să îi aducă mai mulţi bani. La final, încheia cu ultimul banc pe care îl aflase.
- Hai, măăi! Chiat trebuie să ţi-l spun! mă enerva tonul lui rugător. Konichiwa! adăugă când trecu pe lângă el o venică mai tânără.
- Konichiwa! o salut şi eu. Presupun că nu am nicio şansă să te opresc din a mi-l spune, neh? Încercă să mă faci să zâmbesc!
Zâmbesc acru către el, continuând să îl fixez cu privirea mea rece.
- Bine, bine. Da' e făcut de creştini. Nevermind, o să râzi de o să te cocoşeşti.
- Cum să nu... spun ca să îi tai din elanul enervant.
- Deci. Moare Bill Gates, îl ştii, ăla care a făcut Windows, şi ajunge în rai. Vine la el Sfântu' Petro şi îi spune : „Deci, Bill, unde vrei să te duci? În Rai sau în Iad. Că ai făcut şi bine şi rău...” la care Bill Gates şi cu sfântu' ăla se duc să facă un tur al Iadului şi a Raiului. În Rai era linişte, bptrâni care se plimbă chestii chestii. În Iad era kazachiok, fete frumoase, bufet, aşa aşa. L a sfârşit îl întreabă Sfântu' pe Bill Gates : „No, frate, unde vrei să te duci?” la care îi spune Bill că vrea în iad că e petrecere chestii d'astea.
- Aşa? Până aici nici nu m-a făcut să zâmbesc .
- Aştaptăăăă, Nanami-one-chan! Şi se duce Bill în Iad unde îl ia un drac şi îl aruncă într-un cazan. Şi face Bill către sfânt „ce-i asta, mă?! Parcă era petrecere nu ştiu ce!”. Şi la care îi răspunde sfântu' „aaa! Păi aia a fost versiunea demo!”
Terminând bancul Shin începu să râdă din ce în ce mai tare. La un moment dat încerca să vorbească, dar tot ce reuşi e să mă scuipe. L-am plesnit peste faţă, plecând dezamăgită. Aveam de gând să îmi fac o ieşire dramatică. Dar tot ce am făcut a fost dau cu nasul de uşă. Shin începuse încă o serie de râsete când i-am aruncat o privire urâtă. Dar se opri rapid, aranjându-şi sacoul când apăs clanţa îngheţată. Din interiorul casei se auzeau ţipete fără niciun rost.
Tăcerea mă lovi în plin. Acum nu se mai auzea nimic. Kou se uita la mine cu ochii mari. Şi Kenta la fel. Le zâmbesc amândurora, dându-mă din prag ca să intre şi fratele meu. Strâng în mână cheile şi închid uşa după Shin. Kou tâşneşte de după canapea către noi.
- Shinigami-chaaaan! Spuse el, strângându-l în braţe.
- Ahaaam! Tuşesc eu cât fiul meu se uita la unchiul lui.
Îi dă drumul lui Shin şi mă ia şi pe mine în braţe. Cum se alinta, nu a mai luat pe nimeni în braţe de când avea cinci ani. Zâmbesc. Nu merită să îl chinui acum...
*****
