****
A doua zi Hikari nu a mai venit la şcoală. I-am promis că ce s-a întâmplat atunci în baie va rămâne numai între noi. Dar nu le pot ţine în mine pe toate. Simt că înnebunesc. Lumea, toţi, toate, se învârt cu mine doar ca să mă enerveze, doar ca să nu mai pot răbda şi să mor în chinuri. Dar să mă ţin tare cu atât de multe în mine nu pot. Trebuie să îi spun cuiva. Măcar să nu mă asculte, dar să fie acolo în faţa mea cât bat din gură. Ah, însfârşit, Kenta.
- Kenta! Mişcă-ţi fizicul!
Tânărul veni către mine privindu-mă enervat. Nu-l văzusem niciodată pe „Shin” al lui, dar cred că era tânărul uscăţiv, cu părul roşiatic cu care tocmai vorbise. Nu i-am atras atenţia în legătură cu asta. Aveam să bat mult din gură oricum, deci un efort în plus era ceva.
- Şi Hikari e ca mine. Spun brusc.
- Dude, again?! Ce ai spus?
- Da. Ieri după ce m-am certat cu profu' de mate...
- Iar? Nana! Tonul lui dojenior mă evervă.
- Da! ... mă duceam la oră şi o văd pe Hikari. Ea vine la mine şi mă duce în baie. Cred că am stat acolo mai puţin de două minute!
- Dude, nu îţi mai bate joc de oameni. Doar două minute?! Era sarcastic. Lui chiar nu-i pasă de mine.
- Lasă-mă cu 'dude' ăla. Mă enervează. Ce mai mint. Nu m-a enervat niciodată acel 'dude'. Vroiam doar să aund nişte scuze.
- Bine. Scuze.
- Cum spuneam, vine la mine şi îmi spune ceva de genu' „Nanami-chan... Eu cred că... Te plac!” şi a fugit.
Kanta mă privi cu ochii cât cepele. Las privirea în jos. Nu suportam să se holbeze oamenii la mine. Este una dintre puţinele mele slăbiciuni. Dar el nu mă scutea de acest chin. Tot se chiora la mine, din când în când deschidea gura să mai spună câte ceva. Dar o închidea la loc. Am stat aşa, cred, vreo cinşpe minute. Clopoţelul sunase de vreo cinci, hai şase, minute. Dar noi tot nu spuneam nimic.
- Plec.
Cuvintele mele nu cred că au ajuns acolo. Când am plecat fugind el tot se holba în gol, încercând să bolborosească ceva. La dracu' . Poate îi spune cuiva. Aş fi moartă. Alung toate aceste gânduri şi îmi continui sprintul până în cealaltă parte a şcolii, unde era clasa mea. Simţeam cu mi se înroşesc obrajii când văd pe Hikari stând la locul ei, zâmbind bine-voitoare către mine şi cei din jurul meu. Oftez şi îi zâmbesc la loc. Mă trântesc la loc în banca mea. Privesc pe geamul de pe peretele opus. Afară era senin, doar doi-trei nori pe cer. Vântul bătea uşor, îndoind vârfurile plopilor din jurul clădirii. Profa de chimie a intrat în clasă, făcându-ne să o salutăm.
- Konichi wa! Spunem la unison
O colegă, pe care o durea burta, nu s-a aplecat cât cerea profesoara. Atât i-a trebuit. A fost scoasă la tablă şi ascultată, apoi a fost trimisă după carnetul de note ca să îi scrie nota de trecere. Biata Chidori, anul acesta nu era sigur dacă trece la chimie. A urmat să ne scriem lecţia despre carbon şi toate cele trei feluri de cristalizare, apoi am făcut vreo două exerciţii.
-Nanami!
Vocea din faţa mea era a lui Kazehaia. Îmi aruncă o hârtie micuţă, un fel de fiţuică. O deschid. Mirosul lui Hikari veni o dată cu desfacerea celor două jumătăţi. Cuvintele ei m-ar fi făcut să ţip de bucurie dacă nu eram în oră. Aş fi făcut-o şi în oră, dar nu îmi trebuia mie detenţie chiar acum.
Cuvintele le pot reproduce cu exactitate la orice oră din zi şi din noapte. „Mă aştepţi te rog după ore? Mergem pe acelaşi drum azi. Nanami ♥”. Nu am ştiu ce să-i răspund aşa că am pus hârtia în buzunarul cel mai ascuns al ghiozdanului şi am continuat să „fiu atentă” la ce ne spunea profa. Dar gândul mi-a zburat repede la ea.
Mintea mi-o prezenta exact. Părul blond şi cârlionţat în valuri dese şi aranjate sub dictatura cordeluţei negre cu o fundiţă în carouri, alb şi mov, ochii albaştri, adânci, ca două lacuri pline de viaţă în care m-am înecat de atât de multe ori, trupul conturat frumos, proporţional, toate astea erau doar ale ei. Mai vedeam şi uniforma şcolii, fusta în carori mov cu un fel de gri deschis şi cămaşa albă, la gulerul căreia apărea mereu un fel de eşarfă pe care eu nu o port. Am oftat către mine, privind visătoare către tablă, copiind ce scrie profesoara. Ne mai şi poveseta ceva, dar eu nu înţelegeam mai nimic. Prindeam câte o dată expresia ei tipică, 'potoliţi-vă-ţi!'. Zâmbesc uşor, privind parcă prin ghiozdan către buzunarul în care este ascuns biletul.
Se sunase. Asta însemna că voi pleca cu Hikari acasă. Zâmbesc uşor privind-o. Termină de împachetat şi plecă. Stai aşa...
De ce pleca?
Trebuia să vină cu mine...
Trebuia!
- Kenta! Mişcă-ţi fizicul!
Tânărul veni către mine privindu-mă enervat. Nu-l văzusem niciodată pe „Shin” al lui, dar cred că era tânărul uscăţiv, cu părul roşiatic cu care tocmai vorbise. Nu i-am atras atenţia în legătură cu asta. Aveam să bat mult din gură oricum, deci un efort în plus era ceva.
- Şi Hikari e ca mine. Spun brusc.
- Dude, again?! Ce ai spus?
- Da. Ieri după ce m-am certat cu profu' de mate...
- Iar? Nana! Tonul lui dojenior mă evervă.
- Da! ... mă duceam la oră şi o văd pe Hikari. Ea vine la mine şi mă duce în baie. Cred că am stat acolo mai puţin de două minute!
- Dude, nu îţi mai bate joc de oameni. Doar două minute?! Era sarcastic. Lui chiar nu-i pasă de mine.
- Lasă-mă cu 'dude' ăla. Mă enervează. Ce mai mint. Nu m-a enervat niciodată acel 'dude'. Vroiam doar să aund nişte scuze.
- Bine. Scuze.
- Cum spuneam, vine la mine şi îmi spune ceva de genu' „Nanami-chan... Eu cred că... Te plac!” şi a fugit.
Kanta mă privi cu ochii cât cepele. Las privirea în jos. Nu suportam să se holbeze oamenii la mine. Este una dintre puţinele mele slăbiciuni. Dar el nu mă scutea de acest chin. Tot se chiora la mine, din când în când deschidea gura să mai spună câte ceva. Dar o închidea la loc. Am stat aşa, cred, vreo cinşpe minute. Clopoţelul sunase de vreo cinci, hai şase, minute. Dar noi tot nu spuneam nimic.
- Plec.
Cuvintele mele nu cred că au ajuns acolo. Când am plecat fugind el tot se holba în gol, încercând să bolborosească ceva. La dracu' . Poate îi spune cuiva. Aş fi moartă. Alung toate aceste gânduri şi îmi continui sprintul până în cealaltă parte a şcolii, unde era clasa mea. Simţeam cu mi se înroşesc obrajii când văd pe Hikari stând la locul ei, zâmbind bine-voitoare către mine şi cei din jurul meu. Oftez şi îi zâmbesc la loc. Mă trântesc la loc în banca mea. Privesc pe geamul de pe peretele opus. Afară era senin, doar doi-trei nori pe cer. Vântul bătea uşor, îndoind vârfurile plopilor din jurul clădirii. Profa de chimie a intrat în clasă, făcându-ne să o salutăm.
- Konichi wa! Spunem la unison
O colegă, pe care o durea burta, nu s-a aplecat cât cerea profesoara. Atât i-a trebuit. A fost scoasă la tablă şi ascultată, apoi a fost trimisă după carnetul de note ca să îi scrie nota de trecere. Biata Chidori, anul acesta nu era sigur dacă trece la chimie. A urmat să ne scriem lecţia despre carbon şi toate cele trei feluri de cristalizare, apoi am făcut vreo două exerciţii.
-Nanami!
Vocea din faţa mea era a lui Kazehaia. Îmi aruncă o hârtie micuţă, un fel de fiţuică. O deschid. Mirosul lui Hikari veni o dată cu desfacerea celor două jumătăţi. Cuvintele ei m-ar fi făcut să ţip de bucurie dacă nu eram în oră. Aş fi făcut-o şi în oră, dar nu îmi trebuia mie detenţie chiar acum.
Cuvintele le pot reproduce cu exactitate la orice oră din zi şi din noapte. „Mă aştepţi te rog după ore? Mergem pe acelaşi drum azi. Nanami ♥”. Nu am ştiu ce să-i răspund aşa că am pus hârtia în buzunarul cel mai ascuns al ghiozdanului şi am continuat să „fiu atentă” la ce ne spunea profa. Dar gândul mi-a zburat repede la ea.
Mintea mi-o prezenta exact. Părul blond şi cârlionţat în valuri dese şi aranjate sub dictatura cordeluţei negre cu o fundiţă în carouri, alb şi mov, ochii albaştri, adânci, ca două lacuri pline de viaţă în care m-am înecat de atât de multe ori, trupul conturat frumos, proporţional, toate astea erau doar ale ei. Mai vedeam şi uniforma şcolii, fusta în carori mov cu un fel de gri deschis şi cămaşa albă, la gulerul căreia apărea mereu un fel de eşarfă pe care eu nu o port. Am oftat către mine, privind visătoare către tablă, copiind ce scrie profesoara. Ne mai şi poveseta ceva, dar eu nu înţelegeam mai nimic. Prindeam câte o dată expresia ei tipică, 'potoliţi-vă-ţi!'. Zâmbesc uşor, privind parcă prin ghiozdan către buzunarul în care este ascuns biletul.
Se sunase. Asta însemna că voi pleca cu Hikari acasă. Zâmbesc uşor privind-o. Termină de împachetat şi plecă. Stai aşa...
De ce pleca?
Trebuia să vină cu mine...
Trebuia!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu