*****
Scuza că lucrez era doar un motiv ca să visez cu ochii larg deschişi aţintiţi către geam. Cerul senin se vedea urât prin gemurie fumurii. Radioul emiţa diferite sunete care compuneau cuvinte pe care, teoretic, le-aş asculta. Dar tot ce auzeam erau bolboroseli despre ce se întâpla în Japonia, despre următorul concert al lui nu-mai-ştiu-cui şi alte nimicuri. La naiba, de ce îmi pasă mie despre astea? Cui îi pasă că Nu ştiu eu ce actor vocal începe să înregistreze pentru un anime.
Îmi ciufulesc bretonul drept şi brunet ce îmi intra în ochi. Ar trebui să îl tai. Ar trebui să fac multe... Niciodată nu l duc la bun sfârşit. Dar cui i-ar mai păsa despre mine? Cui? Nimeni nu ascultă cuvintele unui om în viaţă. Suntem ca şi invizibili. Apărem în viaţa celorlalţi doar când murim. Moartea...
- Doamnă? O persaonă numită Hikari Tenshi vrea să vă vadă.
- Ce? Da. Las-o să intre.
N-am auzit nimic din ce mi-a spus secretara. Auzisem un nume de fată şi că vrea să mă vadă. Continui să privesc pe geam, cu ochii semi-deschişi. Verdeaţa lor s-a pierdut în timp. S-a pierdut... Ce mod ciudat de a spune aşa ceva. Nu s-a pierdut. Nu îţi pierzi culoarea din ochi cum îţi pierzi chieile. Trebuie să fie alt mod de a spune asta...
-Nanami-chan?
Glasul dulce mă lovi în plin. Am făcut ochii cât cepele, continuând să stau cu spatele la uşă- Mi-e frică să mă întorc. Dacă era chiar ea... Dacă... Nu. Simt cum lacrimile mi se adună în ochi. Le şterg cu grijă să nu împăştii rimelul. Mă întorc încet cu ochii închişi. Nu voiam să văd asta. Dar era chiar ea. Era ea...
-Hikari-chan! Spun mimând un zâmbet şters.
Se maturizase. Avea formele bine conturate şi scoase în evidenţă de hainele pe care le purta, părul mai scurt ca să îi lungească faţa rotundă şi ochii ei albaştri încadraţi între nişte gene blonde date cu un rimel transparent bogate. Nu era machiată. Purta doar un ruj pal pe buzele subţiri. Tot la fel de scundă a rămas. Dar purta nişte tocuri imense. Zâmbesc către ea, invintând-o să ia lc cu o mişcare din mână. Se aşeză, ca un căţeluş, la comandă. Ce au făcut din ea?! Au stricat-o! Nu ... Nu e bine. Hikari pe care o ştiam eu era... Atât de atentă. Inspecta până şi beţişoarele cu care mâncam.
- Ce te aduce pe la mine?
Întrebarea mea îmi ascundea curizitatea fără margini. De fapt nu mai puteam să aflu ce o aducea la mine. Destinul? Nu cred într-o asemenea prostie. Nimeni nu îmi va putea spune vreodată ce să fac şi cum să fac. Eu îmi hotăram calea.
- Voiam să te văd.
Zâmbeşte uşor şi timid. Măcar acest zâmbet pur i-a rămas. Doar atât? La naiba, mi-au stricat-o pe hikari. Tot ce am avut eu vreodată...
- Mă bucur că îţi maia duci mainte de mine.
- Cum să te uit, Nana...
O privesc surprinsă. Acele şoapte de copil au ajuns la mine. Mă abţineam cu greu să nu deschid gura şi să o las aşa.
- Nanami-chan, eu te iubesc! Spuse brusc ridicându-şi privirea din poale.
- Şi eu.
Ce răspuns idiot am putut da. Asta îmi spunea şi Kenta. Lipsitul de imaginaţie Kenta. Am ajuns şi eu să nu mai fiiu acea persoană care avea suficientă personalitate cât pentru tot liceul?
Hikari se ridicăîncet şi veni spre mine. Ecoul paşilor pe marumra podelei mă speriau. Aşa sunam şi eu când venam acasă? E acelaşi sunet plin de teroare pe care îl aduc? Blondina se aplecă în faţa mea zâmbind timid cu lacrimi ascunse în colţul ochilor.
- Mereu ai fost aşa de puternică...
Nu am înţeles de ce a spus asta. Dar nu-mi mai păsă când i-am simţit buzele pe ale mele. Erau lipite într-un sărut. Mi-am ridicat mâinile mai încet decţt mi-am imaginat că aş fi putut vreodată şi am prins-o cu degetele de după gât.
După atât de mulţi ani...
Se întâmpla însfârşit.
*****
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu