I
Hey, I'm screming at you
Singură, fără nimeni care să mă ia în braţe, plângeam. Strigam şi sughiţam ca un copil mic cu faţa cufundată în perna moale. Aveam din nou o criză. Mergeau în lanţ, una după alta, la interval fix. Îmi ridic ochii plini de lacrimi, uitându.mă la uşa apartamentului. Stăteam întinsă pe canapea, pe burtă. Aşteptam să apară Kenta de undeva şi să mă ia în braţe. Dar Kenta plecase acum câteva zile cu nişte prieteni de-ai ui pe munte. La dracu' şi la naiba acum l-a apucat şi pe el cu plecatul pe munte. Ce-i drept, până acum crizele mele nu au mai fost aşa de grave.
Cauza lor este necunoscută. Le am de când am terminat liceul, când am aflat că Hikari s-a logodit cu un prost de la Drept. A fost o lovitură în plin, parcă plănuită de cineva să mă facă să sufăr pentru ultima dată. Speram să fi trecut peste acea fază. Dar se pare că înăuntrul meu, încă mai sufăr. Închid ochii şi încep din nou să ţip, peste soneria telefonului care suna disperată ca să mă acapere. Acel ţipăt a fost bine-venitul sfârşit. Îmi şterg lacrimile ce se agăţau de genele dese şi brunete cu încăpăţânare. Iau telefonul în mână şi mă uit la ecran. Mă sunase Kenta. Şi fiul meu. Îmi duc telefonul la ureche şi aştept. Tonul îmi răsuna în cap fără sens. La un moment dat aud glasul calm al lui Kenta.
- Alo?
- M-ai sunat...
- Vorbeşti de parcă nu te-aş suna în fiecare zi.
- Mda, cred că sunt o nesimţită.
- Ce te-ai putea aştepta de la soţia mea?
Faptul că ne-am căsătorit a fost o prostie. Kenta mă iubise mereu, dar pentru mine a fost mereu ca un prieten. Atunci, la sfârşitul liceului am ăcut cea mai mar greşală din întraga ema viaţă. Atnuci a apărut în viaţa mea şi Kou.
- Ar trebui să fie o doamnă respectabilă.
- Cine eşti tu? Ce-ai făcut cu Nana? Spuse ironic. Cum realizez că mă enerva ironia lui în aceste momente critice, când aveam nevoia cea mai mare de el. Acum când trebuia să fie lângă mine şi să mă strângă în braţe mai tare ca niciodată.
- A avut o criză, sunt aici să o înlocuiesc...
- Mda. Ştii de ce te-am sunat?
Tonul lui, deveni, brusc, foarte senin. Mă făcu şi pe mine să schiţez un zâmbet din colţul buzelor pline, acoperite cu un ruj roşu şters de la plâns.
- Kou şi-a găsit o fată.
- Era şi cazul.
- Pentru o perioadă am crezut vă era ca mine.
Mă sperie. Credeam că a trecut de mult peste pasa aia. Şi eu acceptasem, însfârşit, că nu puteam fi ceea ce vreau. Trebuia să am viaţă normală, în caer toţi cei din jurul meu mă cred aşa. Mi-e dor de zilele din liceu, cele în care nu îmi păsa de nimic din jurul meu. Îmi păsa de mine şa atât. Fericirea mea, cea imposibil de aitns, m-a distrus încetul cu încetul. Cum şi mândria din care mi-am creat un zid în faţa lui Hikari m-a făcut să o pierd. Dacă nu aş fi fost atât de idioată... Oare cum ar fi fost acum? Poate nu trăiam într-un apartament luxos în centrul Tokyo-ului. Poate că nu m-aş fi făcut agent imobiliar. Doar poate...
- Nanami-chan? Trăieşti?
- Ce? Ah, da, cum vrei tu să îi zici chinului pe care îl duc zi de zi.
- Mda. Venim mâine înapoi.
- Aşa de tare îmi duci dorul? Întreb, amintindu-mi de replica din liceu pe care i-o spuneam mereu, fluturându-mi gene rimelate.
- Da.
Parcă îi şi vedeam zâmbetul înfumurat. Dar acel zâmbet, la un momnt dat, m-a cuceri. Nu mai ştiu când. Acea parte a vieţii mele s-a şters complet.
- Te iubesc! Îi spun.
Când o să mă opresc din această formă de a trăi? De ce trăiesc într-o minciună. De ce? Trebuia să îmi revin...
- Şi eu pe tine.
*****
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu