Adolescentin
I
Camera era plină de mirosul lui dulgeag, de şoaptele spuse caietului în speranţa că va nimeri câteva răspunsuri, de gândurile mele perverse despre el, de profa de meditaţii care nu ne lăsa în pace. Îl priveam pe ascuns din când în când . Îmi muşcam buzele pe interior până simţeam gustul sărat al sângelui indundându-mi gura, în timp ce el îmi inunda mintea. O aud cum trânteşte uşa, cum pleacă să îşi facă o cafea.
Vlad se întoarce spre mine şi zâmbeşte larg , privindu-mă cu ochii lui albaştri de gheaţă. Simt cum roşesc întândindu-i privirea luminoasă cu ochii mei cei căprui, visători, aprinşi. Dădu să spună ceva, dar se opri. Tăcu făcându-mi semn spre uşă. Pândea, baborniţa ! Îmi ridic privirea, las capul în jos şi mă apuc din nou de scris, încercând să mă concentrez la ceea ce fac. Până la urmă, ştiam că o voi auzi spunând cu glasul ei puternic , rârâit : „Greşeşti la lucruri simple ! Concentrează-te!” . Mie îmi vrea să-i arunc numai cuvinte de ocară, să scap de gura ei o dată pentru totdeauna, să nu o mai aud niciodată. „De ce nu mă pot concentra?” . Tsk, e evident. Sunt în serie cu un tip brunet, cu părul lung, cu ochii albaştri şi buzele rozalii.
Continuam să scriu despre nori şi ploi şi furtuni. Descriam un peisaj în timp de ploaie. Mă grăbeam. Din zece, mai aveam numai ... Vreo trei. Apoi mă voi putea uita pe furiş la el, zâmbind în sinea mea.
- Ai terminat ? întrebă.
Dăm amândoi din cap cu o uşoară privire tristă, ce fixa neantul caietului. Mă ridic şi îi dau maculatorul cât ea sorbea din cafeaua aburindă. Oftez şi mă duc în spatele ei. Începu să taie fără să îmi dea nici măcar un răgaz. „Nu înţeleg de ce nu ştii asta sau aia , care se învaţă când o să fii tu în a doişpea.” . Ok, nici eu nu ştiam. Poate reuşeşti să îmi explici tu , cotoroanţă.
Nu-mi mai păsa de ce vorbea cu mine, nu-mi mai păsa de ce taie acolo. Mă uitam cu ochii minţii la el, nevrând să-mi mut privirea. Bângui ceva despre ziua în care o să ne mai vedem, apoi ne trimise pe amândoi în casa scării. Ne-am îmbrăcat în tăcere, am strecurat caietele în geantă, apoi am pornit spre lift. Nu eram nici unul nebuni încât să coborând opt etaje pe jos .
Liftul, vechi, redus la cea mai mică formă posibilă ne apropria. Îi simţeam mirosul şi mai tare. Părea să mă înbete.
- Şii...
- Mdeci, ...
- Ăăă... Mâine eşti liberă ?
„Da! Chiulesc dacă vrei !” îmi strig în minte, imaginându-mă dansând danul ploii.
- Cred. De ce?
- Păi, e ceinăria asta de pe Castelului ... Şi mă gândeam că poate ne vedem acolo, săăă jucăm Catan, ştii să joci ?
- Hmm? Ah, Catan ? Da, cred că mai ştiu.
- Deci eşti liberă?
- Poate. Văd cât de tare am chef să mă văd cu...
Privirea i se întunecă. Gelozie. „Draga mea, eşti pe cale să aflii adevărul pur !”
- Un prieten.
Privirea lui, cândva senină, părea să ocărască pe toţi ce îmi erau în jur. Surâd.
- Dar nu ştiu foarte sigur.
- Te sun ?
- Da. Zâmbesc uşor către el, cu ochii fixaţi în ai lui
Ieşim amândoi din lift, o luăm pe casa scării, mai coborâm patru trepte, apoi îmi deschide uşa. „Oww, cât de galant !”. Ies, fluturându-mi genele, arătând cel mai dulce surâs pe care îl aveam.
Îi simt mâna caldă pe a mea în gerul iernii. O ridică încet, o duse la gură, suflând peste ea, apoi o sărută uşor. Simţeam cum roşesc, simţeam sângele pulsând în obrajii mei . Surâse şi el , apoi plecă, arătându-i o privire urâtă lui Cătă, care mă aştepta doi paşi mai în faţă.
- Uuu, love in the elevator!
- Du-te dracu' !
Zâmbi. O făcea vag, fără sens. Nici nu se compara cu Vlad.
- M-oi duce... Dacă vii cu mine !
- Ţţţ, de parcă s-ar întâmpla?
Mă prind de braţul lui, strângându-l cu unghiile mele lungi, vopsite în negru. Au pătruns uşor prin hanorcul subţire pe care îl purta. Câteodată mă miram şi eu cum de nu îngheaţă de frig iarna. Închise ochii de durere, lacrimi adunându-se în colţuri. Nici nu se gândea să se plângă despre durere. O va îndura în tăcere, înnebunindu-mă cu calmul lui.
- Şi, cum a fost?
- Ce a fost ce?
- Nu fă pe proasta. Cu Q, cum a fost?
- Nici cum. M-am gândit numai la Vlad. Şi îl vedeam peste tot.
- Shit... Of paper!
- Vulgarule!
- Zise cea care a inventat un cântec în care o înjură pe aia de latină...
Îi mai arunc o privire arzătoare, care-l făcă să îşi înghită pe rând cuvintele. Se întoarse cu faţa în altă parte. Îl vedeam cum roşeşte. Surâd şi îmi umezesc buzele. Le aproprii de obrazul lui înflorit şi îl ating uşor. Mă trag înapoi mai repede decât ar fi putut cineva să-şi imagina cineva. Mă privi pe ascuns apoi începu să fredoneze ceva.
*****
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu